De Sapte Luni in Paris

Acum vreo 3 ani mama ma tot batea la cap sa ma inscriu in programul Erasmus. Aceasta idee nu mi-a suras prea mult la inceput, dar ei i-a placut atat de mult incat, cu vreo 7 luni in urma, am castigat o bursa de studii pentru un an in strainatate. Voiam un oras micut, cu destula verdeata, cu veverite ce zburda cu nuci in gura pe strazile unui parc central. Asa ca am fost indrumat catre Paris.

Ma trezisem, intr-o dimineata, un pic cam ciufulit dupa o seara interesanta cu o asiatica pe care tocmai o cunoscusem la reuniunea studentilor straini. Totul a inceput interesant, petrecerea s-a tinut in aer liber sub un acoperis sprijitit de zeci de coloane romane care se inaltau la peste 7 metri. Locatia era intr-un parc din campusul universitar Cité U. S-a baut destul de mult vin si asta ma face mereu sa vorbesc franceza mai usor si mai bine. M-am distrat ok si in plus, dimineata m-am trezit in patul unei asiatice.

Micul dejun a lipsit cu desavarsire, in mare pentru ca tipa nu mai avea nimic in frigider decat orez si eu nimic prin buzunare. I-am lasat un bilet pe usa cu numarul meu de telefon si am plecat spre gara. Tin sa precizez ca, aici, nu numai ca trenurile ajung la ora fixa, dar o fac si din juma in juma de ora si nici nu sunt nasi in tren. Asa ca am trecut fara sa platesc de niste bariere ca la metru, in spatele unei madam. Nici nu m-a simtit. In tren, m-am asezat obosit pe trei locuri dispuse cumva intr-un mic semi-compartiment, asteptand semnalul de inchidere a usilor si plecarea.

Doi negri si un arab, care au intrat din celalalt vagon ocupa cealalta jumatate de semi-compartiment. Pareau ciudati la inceput dar nu i-am bagat prea mult in seama. Vorbreau o franceza destul de straina pentru mine. La un moment dat, unul dintre negri isi ia un picior in brate, isi scoate adidasul, baga mainile in el si scoate o mare punga cu iarba. Eu deja ma blocasem. Celalalt negru primeste punga, o desface, isi face un cui dupa care fara nici macar cea mai mica ezitare si nici bagare de seama ca eu sunt acolo isi aprinde cuiul. Eram fericit pentru ei, dar in agonie cu mine. Nu mai fumasem de cand am schimbat tara iar mirosul acela imi cam sucea mintile.

Seara am planuit sa ma vad cu Natasha, o rusoaica cu mai mult tupeu decat mine si cu o pofta mai mare decat a mea. Am baut doua beri intr-un parc de skateri si am stat la o barfa. Cand i-am povestit despre incidentul din tren i-am aprins dorinta. Ii intrebase pe niste draci din zona si afla de capatul unei linii de metrou, Temple. La iesirea de metrou s-a deschis o zona foarte dubioasa, intunecata si ascunsa sub o mare autostrada. Am intrebat prima persoana care ne-a iesit in fata daca are idee de “ceva” prin zona. Se intampla ca si el sa fie acolo cu aceleasi treburi si ca era italian. Ne-a spus sa mai asteptam putin ca tocmai ce intrase politia “inauntru”.

Am asteptat cu Natasha o juma de ora sa se intample ceva. Nu prea intelegeam exact ce trebuia sa urmeze si deja zona devenise plina de oameni. De parca cineva ar fi oprit fluxul normal al cumparatorilor. Am intalnit si un caine, BauBau, dar nu stiu de ce nu venea deloc cand il strigam eu. In cele din urma se aude o voce impunatoare peste multime. (S-a dat drumul, imi spusesei in romana.) Si a inceput agitatia. Oamenii erau foarte bine organizati, ne intampinau cu foite si tigari la bucata, dupa care ne imparteau pe 2 randuri: la 10 euro, sau la mai mult.

In sfarsit ajunsi in fata locului Natasha da cei 10 euro pregatiti cu o ora inainte si primeste de pe cealalta parte a gardului unui teren de fotbal o pungulita. Am plecat cat mai repede de acolo. In mare pentru ca voiam sa fumam dar si pentru ca locul acela era foarte straniu. Ajunsi, din nou, in metrou dam peste BauBau si stapanul sau care tocmai ce isi facea un cui. Eram doar noi in vagon asa ca nu s-a stingherit sa il si aprinda. Ne-a oferit si noua, dar am refuzat. Ceva parea destul de gresit pentru amandoi sa fumam intr-un spatiu atat de public fara nici o rusine.

Ei asa sunt, mai “fara rusine”.

ameradel

Romania Sub Zero

Este incert cum a pornit totul. Primul fulg de nea, primul viscol, prima oara cand am simtit ca nu mai pot merge prin nametii de zapada de pe strazi. A propos de nameti, imaginatia iti poate juca feste. Fiecare morman de zapada ascunde un secret. Fie prea multa zapada, fie o masina sau o motocicleta sau, de ce nu?, si o casa.

Este seara. Ultima seara si imi fac planul de plecare acasa. Simt cum se apropia ultima emotie a sezonului, ultimul examen. Gandul imi fugea iar concentratia asupra cursurilor pe care le citeam era la fel de stabila ca un strut pe o piramida de gheata. Gaseam grea pana si simpla actiune de a sta la masa cu un caiet de scris deschis in fata. Preferam sa stau sa privesc fiecare crapatura din zid, fiecare defect al parchetului. Unul dintre colegi dormea. Celalalt se framanta prin camera, poate, poate mai trece timpul. Totul e debusolant. In ganul lui se repeta acelas refren: mai are rost sa invat la ora asta?”.

Tot ce imi doream la acea ora erao calatorie linistita cu trenul. Nu s-a putut, trenurile spre orasul meu natal au fost anulate. Cauza este un mare morman de zapada pe liniile ferate care, cel mai probabil, ascunde un al tren pierdut din ale CFRului. Nicio problema, am luat situatia in mana dreapta si Google in mana stanga ca sa aflu de uimitoarele maxi-taxi-uri care cica ar circula. Deja atmosfera la ora aceea se linistise. Ne-am resemnat amandoi si ne-am aruncat la somn.

Examenele vin si trec. Salile se schimba, oamenii se schimba, cateodata profesorii raman aceiasi. Dar este sigur, examenul trece o data, cu sau fara tine. Este ca o mare ruleta ruseasca. Proful are un pistol, roteste butucul acestuia si il indreapta catre tine. Bineinteles, unii sunt dotati cu un scut de cunostinte care, chiar daca pistolul se descarca, nu ii va putea scoate din joc.

Pranzul m-a gasit in metrou dupa o fuga prin zapada cu un mic geamantan in spate si unul si mai mare in mana. Din pacate cazaturile erau de neevitat iar mocirla de neocolit. Intre timp, o tipa disperata imi raspunde la numarul de telefon pentru rezervari: “La 2:30, nu, nu se pot face rezerari… e cam multa lume dar vino si incearca, poate pleci acasa”. Incantator este cuvantul opusului a aceea ce mi-a venit atunci in minte.

La autogara am ajuns destul de repede. Metroul circula in antiteza cu ceea ce se iintampla deasupra, pe strazi. M-am inscris pe o lista care avea cam 3 pagini si m-am linistit cu gandul ca nu stateam rau. Nu pareau sa fie nici prea multe persoane care asteptau iar soarele stralucea si reusea sa-mi incalzeasca usor, usor glandele muco-nazale. Servetelele normal ca erau, dar la magazin. Surpriza, primul autocar intra in autogara iar gandul meu se intreaba daca este atat de simplu pe cat pare. Evident ca nu. S-au strans cel putin 70 de persoane in fata autocarului iar eu nu am fost printre norocosii nominalizati pentru prima plecare.

Al doilea autocar a venit si a plecat si el fara incidente. Strigatele de fond ale babelor nebune nu le puteam auzi din spatele castilor. La al treilea, in schimb, cand am fost nominalizat printre primii, au inceput certurile. Nu auzeam decat vag dar fetele oamenilor se miscau intr-un mod agresiv. Nici cu cititul pe buze nu faceam fata. Iar cand am incercat sa dau castile jos, urechile mi-au fost atacate de sunete ascutite de babuta infuriata si asta ma facea sa-mi aduc aminte de gogoasa infuriata.

Acum in schimb sunt intr-un loc la un geam inghetat, intr-un maxi-taxi. Nu imi dau seama daca are caldura, dar la mine sigur nu ajunge. Autostrada pot sa spun ca este chiar uscata. In schimb, oceanul de zapada alba care trece de plafonul autocarului reflecta soarele la apus si ne inconjoara din ambele parti. Am un cunoscut sentiment de bucurie. Acel sentiment al primilor fulgi din copilarie. Este in sfarsit iarna si la noi.

ameradel